Astăzi le-am spus ,,iepurașilor” o poveste despre un iepure și un arici, două făpturi aparent neajutorate, dar pe care prietenia trainică ce le unește le ajută să învingă toate greutățile ce le apar în cale. Trebuie să recunosc, cu părere de rău, că nu știu cine este autorul poveștii.
,,Odată, într-o poieniţă din mijlocul unei păduri, s-a întâlnit un iepure c-un arici.
-Hai să fim prieteni, zise iepurele.
-Bine, se învoi ariciul, să fim prieteni, în viaţă doar este mai uşor să trăieşti în doi decât de unul singur.
-Nimic nu se va alege de prietenia voastră, a croncănit de pe creanga unui copac o cioară.
Dar cei doi prieteni n-au dat nici o atenţie celor spuse de cioară, şi-au dat lăbuţele şi au plecat să-şi caute loc pentru construirea unei căsuţe. Merg ei prin pădure, dar cioara tot nu se lasă de ei şi zice:
-Ce mai prieteni, ariciul mic şi slab cum va putea oare ajuta pe prietenul său? Iar iepurele, fricos cum este, la primejdie are s-o ia la fugă de numai călcâiele o să i se vadă.
Prietenii însă merg, iepurele în frunte, ariciul după el, şi nici nu ascultă la cele ce le croncăne cioara. Deodată se auzi strigătul disperat al iepurelui.
-Ariciule, scapă-mă!
Se aruncă ariciul în faţa iepurelui şi vede târându-se în faţa lui un şarpe enorm.
-Te muşc! Te muşc! zise şarpele.
-Vom vedea, a strigat curajos ariciul şi se aruncă la gâtul şarpelui, sugrumându-l.
Prietenii au plecat mai departe. Au mers ei ce au mers şi li s-a făcut foame. S-au aşezat la umbra unei tufe, desfăşurându-şi merindele. Ariciul a scos din traista lui un măr, l-a rupt în două, dând partea mai mare iepurelui. Acesta a scos şi el din coşuleţul său doi morcovi, unul mic şi altul mai mare. Pe cel mai mic l-a oprit pentru el, iar morcovul mai mare l-a dat prietenului său, ariciul. Au mâncat prietenii noştri cu mare poftă, apoi au plecat mai departe. Au mers ei ce-au mers şi, deodată, o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Neobservând că în calea lor era o groapă adâncă, iepurele se afundă în ea cu capul în jos, iar ariciul văzu doar codiţa lui scurtă înainte de a dispărea şi ea. Iepurele începu să strige din toate puterile ca să-l audă prietenul său, deoarece a ieşi din groapă prin propriile puteri era imposibil.
-N-ai să ieşi din groapă aşa de uşor! zise ariciul Nu-i nimic, eu am să te ajut. Şi, cu aceste cuvinte, ariciul o tuli prin tufişuri. Mult timp a aşteptat iepurele pe arici, dar acesta nu venea.
-A fugit de la tine prietenul tău arici, a spus cioara râzând. V-am spus eu că nimic nu va ieşi din prietenia voastră.
Iepurele stătea pe gânduri şi parcă începea să creadă spusele ciorii. Dar, în aceeaşi clipă, apăru şi ariciul.
-Iată-mă-s, strigă vesel prietenul cel mic, ţinând în lăbuţele lui mici două pietre mari.
-Dă-te la o parte, dragă prietene, zise ariciul şi slobozi încet pietrele în groapă. Eu am să car mereu pietre, iar tu pune-le una peste alta, până când vei putea ieşi afară.
Toată ziua a muncit bietul arici, dar spre seară prietenul lui fu scăpat. Când soarele a început să se ascundă după vârfurile brazilor, cei doi prieteni erau îmbrăţişaţi şi plângeau de bucurie. Dându-şi seama că pericolul a trecut, s-au pornit să cânte şi să joace în jurul gropii cu pricina de parcă toată lumea era numai a lor. Bucuria lor fu scurtă: de după o tufă apăru un lup mare. Ochii lui aruncau scântei,părul de pe spate era ridicat, iar din gura-i căscată se vedeau doi colţi grozavi de mari. Iepurele a încremenit de spaimă, iar gura a refuzat să mai scoată vreun strigăt.,,Mi-a sosit sfârşitul”, se gândi el. Dar ariciul într-o clipă fu ghem, se rostogoli încetişor spre lup şi-şi înfipse ţepii săi ascuţiţi în labele lupului . Acesta a sărit în sus de durere, urlând aşa de tare de a răsunat pădurea şi, fără să se mai uite înapoi, a rupt-o la fugă.
-Îţi mulţumesc, dragă arici, a spus iepurele, tu m-ai scăpat de lup şi nu fără trudă, acum se cuvine și odihnă.
-Într-adevăr, sunt cam obosit, zise ariciul şi se aşeză pe o buturugă mică.
Iepurele a cărat muşchi uscat, i-a aranjat un pătuţ moale şi l-a culcat pe arici în el. Apoi l-a învelit din toate părţile cu frunze uscate, s-a aşezat lângă el şi a aţipit. Dimineaţa, odihniţi şi plini de voie bună, au plecat din nou să hoinărească prin pădure în căutarea locului pentru a-şi clădi căsuţa. Au umblat ei cât au umblat şi, în sfârşit, au găsit un loc minunat între tufele bogate ale măceşilor.
-Aici vom construi căsuţa noastră, au hotărât iepurele şi ariciul. Dar era şi timpul, deoarece se apropia toamna ploioasă. Frunzele copacilor au început să se îngălbenească şi odată cu picăturile de ploaie se aşterneau la rădăcina copacilor. Păsările călătoare se adunau în stoluri, sfătuindu-se asupra călătoriei lungi, iar animalele sălbatice, tăcute şi îngrijorate, cărau prin adăposturi cele necesare somnului lung de iarnă. Au construit prietenii noştri căsuţa şi au început să se pregătească pentru iarnă. Iepurele aducea morcovi, varză, ciuperci alese, ariciul, pe acele sale ascuţite, căra mere căzute de pe crengi şi diferite fructe găsite prin pădure. Toate acestea le aşezau în ordine pe nişte rafturi. Prea mari provizii ei nu făceau, deoarece ariciul toată iarna doarme şi, deci, nu mănâncă, iar iepurele şi iarna aleargă prin pădure şi roade copacii de coaja lor. Când totul a fost gata, iar pădurea şi-a îmbrăcat haina argintie, prietenii au închis uşa căldurosului lor adăpost. Ariciul, din obişnuinţă, tot dormita. El s-a scufundat în aşternutul său moale, s-a făcut ghem, lipindu-şi micuţul căpuşor de blăniţa moale de pe burtica lui. Iepurele şi-a schimbat haina de vară cu blăniţa mai deasă, mai pufoasă, în care îi era tare cald. El dormea puţin şi tot gospodărea, făcând curăţenie în casă, încălzea soba şi astfel timpul trecea liniştit.
Odată, însă, iepurele, uitându-se pe geam, a exclamat:
-Ce nori negri s-au adunat asupra pădurii, iar fulgii mari au şi început să cearnă! Și a înteţit focul în sobă.
Ninsoarea a continuat multă vreme, acoperind pădurea cu troiene mari, de nepătruns. Tufişurile nu se mai găseau, iar crengile copacilor cu greu mai ţineau povara zăpezii. Nu trecu mult timp şi a început să sufle un vânt puternic. O creangă mare de deasupra căsuţei celor doi prieteni s-a rupt şi a dărâmat minunatul adăpost. Prietenii speriaţi, cu mare greutate, au răzbit să iasă de acolo.
-Nu eşti lovit? a întrebat îngrijorat ariciul pe iepure.
-Puţin, iată că simt cum creşte cucuiul din vârful capului, răspunse iepurele, pipăindu-se la cap.
-Dar tu ai ceva? tot atât de grijuliu l-a întrebat şi iepurele.
-Pe mine acele mele m-au salvat,răspunse acesta, dar de frig nu mă apără şi, tremurând din tot corpul, se lipi cât putu de prietenul său.
În acest timp, viforul continua cu mai mare tărie, parcă, aruncând zăpada în toate părţile de nici nu vedeai cu ochii.
-Să mergem, a spus iepurele, poate cineva ne va primi să ne încălzim, altfel putem să îngheţăm.
Prietenii noştri au pornit de mult la drum. Iepurele îl sprijinea pe arici, labele lui erau mari şi scurte, nu ca ale iepurelui, lungi şi late. Cu mare greutate au ajuns la bârlogul ursului şi i-au bătut la uşă. Acesta n-a răspuns, pesemne dormea. Apoi, cei doi prieteni s-au îndreptat spre adăpostul veveriţei, dar , văzând că ea trăieşte în scorbura copacului, unde ei nu puteau ajunge, și-au schimbat direcţia.
-Unde să mai mergem? întrebă iepurele.
-La vulpe nu e cazul să ne ducem, zise ariciul, pe ea tot n-o găsim acasă, e dusă la vânat, cu blana ei deasă nu-i pasă de frigul iernii.
-Nu , nu, la vulpe în nici un caz nu vom merge, a spus speriat iepurele. Ea vânează la fel ca şi lupul şi de ne nimereşte în cale, poţi să-ţi îşi rămas bun de la viaţă.
-Să mergem deci la altcineva, zise iepurele.
-Eu nu mai pot merge, a spus ariciul, picioarele mi-au îngheţat. Du-te singur, tu poţi alerga prin pădure. Blăniţa ta e călduroasă, pufoasă, dar eu, care dorm toată iarna, nu sunt pregătit pentru ea, de aceea du-te singur, iar eu voi rămâne pe loc să îngheţ.
-Să nu vorbeşti aşa, a exclamat iepurele. Să nu uiţi că ai un prieten. Tu rămâi lângă stejarul acesta, iar eu fug să-ţi găsesc adăpost călduros. Şi iepurele a rupt-o la fugă. Iar cioara îşi făcu din nou apariţia, croncănind,
-Iată şi sfârşitul prietenilor noştri. Pe iepure să nu-l mai aştepţi, el e bucuros că a scăpat de tine. Ariciul, tremurând de frig, se gândi: ,,Desigur, nu-i va fi uşor să mă aibă în grijă, poate că nici nu se va întoarce”. Dar iepurele, în timpul acesta, tot alergând prin pădure, a ajuns la căsuţa cârtiţei, dar nici nu bătu să intre, deoarece adăpostul acesteia era umed şi friguros. Şi tot alergând de colo până colo, ajunse şi la căsuţa bursucului. ,,Ne va lăsa oare bursucul la el?” Tare era retras şi nu era prieten cu nimeni. Luându-şi inima în dinţi, bătu cu putere în uşă. După multe bătăi şi tot atâtea aşteptări, auzi un scârţâit şi uşa se întredeschise puţin, iar în prag apăru grasul şi somnorosul bursuc.
-Ce te-a apucat să umbli pe la casele străine? a întrebat nemulţumit bursucul. În vremea asta toate animalele cumsecade dorm. Iepurele, tremurând, a povestit repede tot ce li s-a întâmplat. Bursucul l-a ascultat cu atenţie, apoi a oftat.
-Intră şi te încălzeşte, a spus acesta, lăsând pe iepure să intre înăuntru.
Strâmt era în căsuţa bursucului, dar în schimb era cald şi bine miroseau mirodeniile puse la ciorbiţă. Mirosul îl ademenea pe bietul iepure, care însă nici o clipă nu uita de prietenul său lăsat afară în zăpadă.
-Permite-mi, te rog, să locuiesc la tine, se rugă iepurele.
-Bucuros aş face aceasta, dar vezi bine cât de strâmt este la mine, că nu e loc să cadă un măr măcar.
-Eu am să stau afară, a exclamat iepurele, dar ariciul este mic şi o să încapă.
Neaşteptând un răspuns, iepurele bucuros o zbughi pe uşă afară şi se afundă în pădure. ,,Cum se vede, sunt prieteni buni”, se gândi bursucul şi mai aruncă în foc câteva conuri de brad ca să fie cald pentru musafirii săi. Dar iepurele, în timpul acesta, fugea prin pădure, sărind peste nămeţii mari, căuta cât mai repede să ajungă la locul unde îl lăsase pe prietenul său, ariciul. Ajuns la stejarul cu pricina, inima i s-a oprit din mers: ariciul nicăieri. Caută în dreapta, caută în stânga, ariciul nu-i şi nu-i. După multe căutări, iepurele îşi dădu seama că prietenul său ar trebui să fie acoperit undeva de zăpadă şi, într-adevăr, aşa a fost, locul unde rămăsese ariciul era acum o moviliţă albă. Într-o clipă, zăpada fu dată la o parte, iar îngheţatul arici, luat în braţe de către prietenul său, a fost dus departe, spre casa bursucului.
-La aşa ceva nu m-am aşteptat, a croncănit cioara şi s-a luat pe urmele lor.
Iepurele fugea şi se tot gândea de nu i-ar ieşi în cale duşmanii lui, vulpea şi lupul, că i-ar fi greu să fugă de ei, având în braţe şi o greutate destul de însemnată. Iepurele a ajuns însă cu bine. Lângă căsuţa bursucului, lăbuţele şi burtica ariciului au fost frecate cu multă grijă de iepuraş, părţile acestea nu aveau ace. Deodată, ariciul a deschis ochii. Bursucul le-a dat drumul să intre mai repede în casă.
-Aşază-te lângă sobă şi încălzeşte-te,a spus bursucul şi i-a pus în faţă o farfurie plină de ciorbă, să mănânce.
-Mulţumesc, a spus ariciul, şi cu poftă a început să mănânce. Cu multă plăcere a mâncat ariciul şi acum nu i-ar fi stricat şi puţin somn. Dar, luptându-se cu oboseala lui, el se sculă şi se îndreptă spre uşă.
-Acum să vină să se încălzească puţin şi iepurele.
-Da, da şi el are nevoie să se încălzească şi să mănânce puţină mâncare caldă, a zis bursucul şi s-a dus să deschidă uşa.
-Sunt aici, a răspuns iepurele, şi s-a apropiat de uşă.
-Intră în căsuţă, a spus ariciul, iar eu am să stau afară.
-Nu, nu, eu mi-am construit alături o căsuţă sub zăpadă. Eu am să trăiesc până la primăvară aici, în zăpadă. Închideţi repede uşa şi culcaţi-vă să vă odihniţi în linişte.
Bursucul şi ariciul şi-au luat rămas-bun de la iepure, care s-a dus în căsuţa lui de sub zăpadă.
-O să iernăm împreună, a spus bursucul, dar pentru iarna viitoare ne vom clădi o casă mai mare, ca să încăpem cu toţii.
Bursucul şi ariciul s-au culcat şi în curând au adormit. Cioara cea răutăcioasă, care urmărea totul, nemaiavând ce zice, a croncănit supărată şi a zburat încotro i-au văzut ochii.
Iarna a trecut, a venit primăvara, râuşoarele vesele şi-au început cântecul cristalin, luncile au înverzit, de pretutindeni se auzea ciripitul păsărelelor, care se întorseseră din ţările calde şi îşi refăceau cuiburile părăsite. În pădure era mare veselie, totul se trezise la viaţă. S-au trezit şi ariciul şi bursucul. Au deschis uşa, iar iepurele îi aştepta îmbrăcat în noua hăinuţă de primăvară. Au hotărât toţi trei să înceapă imediat construirea noului adăpost. Şi au construit un adăpost aşa de încăpător şi aşa de solid de au trăit în el până la sfârşitul vieţii lor. Au muncit cu toţii, cu toţii s-au bucurat de el.”
Iată și câteva dintre desenele copiilor, ilustrând scene din poveste.
Acasă și la grădiniță 