Arhive pe categorii: Povesti

Ridichea uriașă

Standard

      Activitatea integrată de astăzi a debutat la Întâlnirea de dimineață. După prezentarea elementului-surpriză, un plic cu semințe de ridichi, iepurașii au ascultat ”Povestea unei semințe năzdrăvane” (de fapt, binecunoscuta poveste populară rusă ”Ridichea uriașă”). Scenariul s-a derulat în continuare la cele trei centre de activitate deschise.

      La Știință, copiii au semănat ridichi în pahare de plastic, o activitate ce s-a dovedit deosebit de atractivă, fiind menită să le dezvolte celor mici abilitățile practice și gospodărești, dar și să consolideze o serie de cunoștințe referitoare la cultivarea și îngrijirea legumelor, la etapele dezvoltării unei plante.page        La Artă, iepurașii au modelat ridichi din plastilină, iar la Bibliotecă au primit o fișă interdisciplinară, având ca sarcină recunoașterea și ordonarea corectă a personajelor poveștii, dar și trasarea unor elemente grafice simple (linia verticală).

page 2 page 5

Personajele le puteți găsi AICI.

         Ziua s-a încheiat cu un moment artistic – punerea în scenă a poveștii. Costumați adecvat, iepurașii și-au dovedit talentul actoricesc, imitând personajele îndrăgite, sub privirile atente ale colegilor spectatori.

page 3         Răsplata muncii, pe deplin meritată, nu s-a lăsat așteptată: o farfurie plină cu ridichi roșioare, numai bune de ronțăit înainte de prânz, pentru stimularea poftei de mâncare.

page 4

Anunțuri

Povestea unui bob de grâu

Standard

          Astăzi, la Întâlnirea de dimineață, iepurașii au aflat Povestea unui bob de grâu, într-o prezentare accesibilă și atractivă, descoperită pe didactic.ro – AICI. Am identificat, apoi,  ingredientele din care se prepară pâinea (făină, drojdie, apă călduță, puțin ulei, zahăr și sare)  și am pregătit aluatul, pe care l-am lăsat o jumătate de oră la dospit, pauză numai bună pentru gustarea de dimineață. Cu forțe proaspete, ne-am apucat de lucru, fără să uităm de șorțulețe sau de băsmăluțe. Am modelat colăcei de diferite forme, i-am așezat în tăvi, apoi i-am uns cu puțină apă în care am dizolvat câteva linguri de zahăr și i-am decorat cu mac. După o oră, mirosul de pâine caldă ce venea de la bucătărie ne-a trezit din nou pofta de mâncare. Era și timpul. Părinții ne așteptau, fără să bănuiască ce surpriză le pregătisem. ,, A fost super, domnișoara! Păcat că Marian (absent astăzi) a ratat toată distracția!” (Florin).

Iepurele și ariciul

Standard

Astăzi le-am spus ,,iepurașilor” o poveste despre un iepure și un arici, două făpturi aparent neajutorate, dar pe care prietenia trainică ce le unește le ajută să învingă toate greutățile ce le apar în cale. Trebuie să recunosc, cu părere de rău, că nu știu cine este autorul poveștii.

          ,,Odată, într-o poieniţă din mijlocul unei păduri, s-a întâlnit un iepure c-un arici.
          -Hai să fim prieteni, zise iepurele.
          -Bine, se învoi ariciul, să fim prieteni, în viaţă doar este mai uşor să trăieşti în doi decât de unul singur.
          -Nimic nu se va alege de prietenia voastră, a croncănit de pe creanga unui copac o cioară.
        Dar cei doi prieteni n-au dat nici o atenţie celor spuse de cioară, şi-au dat lăbuţele şi au plecat să-şi caute loc pentru construirea unei căsuţe. Merg ei prin pădure, dar cioara tot nu se lasă de ei şi zice:
        -Ce mai prieteni, ariciul mic şi slab cum va putea oare ajuta pe prietenul său? Iar iepurele, fricos cum este, la primejdie are s-o ia la fugă de numai călcâiele o să i se vadă.
       Prietenii însă merg, iepurele în frunte, ariciul după el, şi nici nu ascultă la cele ce le croncăne cioara. Deodată se auzi strigătul disperat al iepurelui.
         -Ariciule, scapă-mă!
        Se aruncă ariciul în faţa iepurelui şi vede târându-se în faţa lui un şarpe enorm.
       -Te muşc! Te muşc! zise şarpele.
       -Vom vedea, a strigat curajos ariciul şi se aruncă la gâtul şarpelui, sugrumându-l.
       Prietenii au plecat mai departe. Au mers ei ce au mers şi li s-a făcut foame. S-au aşezat la umbra unei tufe, desfăşurându-şi merindele. Ariciul a scos din traista lui un măr, l-a rupt în două, dând partea mai mare iepurelui. Acesta a scos şi el din coşuleţul său doi morcovi, unul mic şi altul mai mare. Pe cel mai mic l-a oprit pentru el, iar morcovul mai mare l-a dat prietenului său, ariciul. Au mâncat prietenii noştri cu mare poftă, apoi au plecat mai departe. Au mers ei ce-au mers şi, deodată, o mare nenorocire s-a abătut asupra lor. Neobservând că în calea lor era o groapă adâncă, iepurele se afundă în ea cu capul în jos, iar ariciul văzu doar codiţa lui scurtă înainte de a dispărea şi ea. Iepurele începu să strige din toate puterile ca să-l audă prietenul său, deoarece a ieşi din groapă prin propriile puteri era imposibil.
     -N-ai să ieşi din groapă aşa de uşor! zise ariciul Nu-i nimic, eu am să te ajut. Şi, cu aceste cuvinte, ariciul o tuli prin tufişuri.   Mult timp a aşteptat iepurele pe arici, dar acesta nu venea.
      -A fugit de la tine prietenul tău arici, a spus cioara râzând. V-am spus eu că nimic nu va ieşi din prietenia voastră.
      Iepurele stătea pe gânduri şi parcă începea să creadă spusele ciorii. Dar, în aceeaşi clipă, apăru şi ariciul.
      -Iată-mă-s, strigă vesel prietenul cel mic, ţinând în lăbuţele lui mici două pietre mari.
     -Dă-te la o parte, dragă prietene, zise ariciul şi slobozi încet pietrele în groapă. Eu am să car mereu pietre, iar tu pune-le una peste alta, până când vei putea ieşi afară.
     Toată ziua a muncit bietul arici, dar spre seară prietenul lui fu scăpat. Când soarele a început să se ascundă după vârfurile brazilor, cei doi prieteni erau îmbrăţişaţi şi plângeau de bucurie. Dându-şi seama că pericolul a trecut, s-au pornit să cânte şi să joace în jurul gropii cu pricina de parcă toată lumea era numai a lor. Bucuria lor fu scurtă: de după o tufă apăru un lup mare. Ochii lui aruncau scântei,părul de pe spate era ridicat, iar din gura-i căscată se vedeau doi colţi grozavi de mari. Iepurele a încremenit de spaimă, iar gura a refuzat să mai scoată vreun strigăt.,,Mi-a sosit sfârşitul”, se gândi el. Dar ariciul într-o clipă fu ghem, se rostogoli încetişor spre lup şi-şi înfipse ţepii săi ascuţiţi în labele lupului . Acesta a sărit în sus de durere, urlând aşa de tare de a răsunat pădurea şi, fără să se mai uite înapoi, a rupt-o la fugă.
       -Îţi mulţumesc, dragă arici, a spus iepurele, tu m-ai scăpat de lup şi nu fără trudă, acum se cuvine și odihnă.
       -Într-adevăr, sunt cam obosit, zise ariciul şi se aşeză pe o buturugă mică.
       Iepurele a cărat muşchi uscat, i-a aranjat un pătuţ moale şi l-a culcat pe arici în el. Apoi l-a învelit din toate părţile cu frunze uscate, s-a aşezat lângă el şi a aţipit. Dimineaţa, odihniţi şi plini de voie bună, au plecat din nou să hoinărească prin pădure în căutarea locului pentru a-şi clădi căsuţa. Au umblat ei cât au umblat şi, în sfârşit, au găsit un loc minunat între tufele bogate ale măceşilor.
      -Aici vom construi căsuţa noastră, au hotărât iepurele şi ariciul. Dar era şi timpul, deoarece se apropia toamna ploioasă. Frunzele copacilor au început să se îngălbenească şi odată cu picăturile de ploaie se aşterneau la rădăcina copacilor. Păsările călătoare se adunau în stoluri, sfătuindu-se asupra călătoriei lungi, iar animalele sălbatice, tăcute şi îngrijorate, cărau prin adăposturi cele necesare somnului lung de iarnă. Au construit prietenii noştri căsuţa şi au început să se pregătească pentru iarnă. Iepurele aducea morcovi, varză, ciuperci alese, ariciul, pe acele sale ascuţite, căra mere căzute de pe crengi şi diferite fructe găsite prin pădure. Toate acestea le aşezau în ordine pe nişte rafturi. Prea mari provizii ei nu făceau, deoarece ariciul toată iarna doarme şi, deci, nu mănâncă, iar iepurele şi iarna aleargă prin pădure şi roade copacii de coaja lor. Când totul a fost gata, iar pădurea şi-a îmbrăcat haina argintie, prietenii au închis uşa căldurosului lor adăpost. Ariciul, din obişnuinţă, tot dormita. El s-a scufundat în aşternutul său moale, s-a făcut ghem, lipindu-şi micuţul căpuşor de blăniţa moale de pe burtica lui. Iepurele şi-a schimbat haina de vară cu blăniţa mai deasă, mai pufoasă, în care îi era tare cald. El dormea puţin şi tot gospodărea, făcând curăţenie în casă, încălzea soba şi astfel timpul trecea liniştit.
       Odată, însă, iepurele, uitându-se pe geam, a exclamat:
      -Ce nori negri s-au adunat asupra pădurii, iar fulgii mari au şi început să cearnă! Și a înteţit focul în sobă.
     Ninsoarea a continuat multă vreme, acoperind pădurea cu troiene mari, de nepătruns. Tufişurile nu se mai găseau, iar crengile copacilor cu greu mai ţineau povara zăpezii. Nu trecu mult timp şi a început să sufle un vânt puternic. O creangă mare de deasupra căsuţei celor doi prieteni s-a rupt şi a dărâmat minunatul adăpost. Prietenii speriaţi, cu mare greutate, au răzbit să iasă de acolo.
     -Nu eşti lovit? a întrebat îngrijorat ariciul pe iepure.
     -Puţin, iată că simt cum creşte cucuiul din vârful capului, răspunse iepurele, pipăindu-se la cap.
     -Dar tu ai ceva? tot atât de grijuliu l-a întrebat şi iepurele.
    -Pe mine acele mele m-au salvat,răspunse acesta, dar de frig nu mă apără şi, tremurând din tot corpul, se lipi cât putu de prietenul său.
     În acest timp, viforul continua cu mai mare tărie, parcă, aruncând zăpada în toate părţile de nici nu vedeai cu ochii.
    -Să mergem, a spus iepurele, poate cineva ne va primi să ne încălzim, altfel putem să îngheţăm.
    Prietenii noştri au pornit de mult la drum. Iepurele îl sprijinea pe arici, labele lui erau mari şi scurte, nu ca ale iepurelui, lungi şi late. Cu mare greutate au ajuns la bârlogul ursului şi i-au bătut la uşă. Acesta n-a răspuns, pesemne dormea. Apoi, cei doi prieteni s-au îndreptat spre adăpostul veveriţei, dar , văzând că ea trăieşte în scorbura copacului, unde ei nu puteau ajunge, și-au schimbat direcţia.
     -Unde să mai mergem? întrebă iepurele.
     -La vulpe nu e cazul să ne ducem, zise ariciul, pe ea tot n-o găsim acasă, e dusă la vânat, cu blana ei deasă nu-i pasă de frigul iernii.
     -Nu , nu, la vulpe în nici un caz nu vom merge, a spus speriat iepurele. Ea vânează la fel ca şi lupul şi de ne nimereşte în cale, poţi să-ţi îşi rămas bun de la viaţă.
    -Să mergem deci la altcineva, zise iepurele.
   -Eu nu mai pot merge, a spus ariciul, picioarele mi-au îngheţat. Du-te singur, tu poţi alerga prin pădure. Blăniţa ta e călduroasă, pufoasă, dar eu, care dorm toată iarna, nu sunt pregătit pentru ea, de aceea du-te singur, iar eu voi rămâne pe loc să îngheţ.
    -Să nu vorbeşti aşa, a exclamat iepurele. Să nu uiţi că ai un prieten. Tu rămâi lângă stejarul acesta, iar eu fug să-ţi găsesc adăpost călduros. Şi iepurele a rupt-o la fugă. Iar cioara îşi făcu din nou apariţia, croncănind,
    -Iată şi sfârşitul prietenilor noştri. Pe iepure să nu-l mai aştepţi, el e bucuros că a scăpat de tine. Ariciul, tremurând de frig, se gândi: ,,Desigur, nu-i va fi uşor să mă aibă în grijă, poate că nici nu se va întoarce”. Dar iepurele, în timpul acesta, tot alergând prin pădure, a ajuns la căsuţa cârtiţei, dar nici nu bătu să intre, deoarece adăpostul acesteia era umed şi friguros. Şi tot alergând de colo până colo, ajunse şi la căsuţa bursucului. ,,Ne va lăsa oare bursucul la el?” Tare era retras şi nu era prieten cu nimeni. Luându-şi inima în dinţi, bătu cu putere în uşă. După multe bătăi şi tot atâtea aşteptări, auzi un scârţâit şi uşa se întredeschise puţin, iar în prag apăru grasul şi somnorosul bursuc.
    -Ce te-a apucat să umbli pe la casele străine? a întrebat nemulţumit bursucul. În vremea asta toate animalele cumsecade dorm. Iepurele, tremurând, a povestit repede tot ce li s-a întâmplat. Bursucul l-a ascultat cu atenţie, apoi a oftat.
     -Intră şi te încălzeşte, a spus acesta, lăsând pe iepure să intre înăuntru.
    Strâmt era în căsuţa bursucului, dar în schimb era cald şi bine miroseau mirodeniile puse la ciorbiţă. Mirosul îl ademenea pe bietul iepure, care însă nici o clipă nu uita de prietenul său lăsat afară în zăpadă.
     -Permite-mi, te rog, să locuiesc la tine, se rugă iepurele.
     -Bucuros aş face aceasta, dar vezi bine cât de strâmt este la mine, că nu e loc să cadă un măr măcar.
     -Eu am să stau afară, a exclamat iepurele, dar ariciul este mic şi o să încapă.
     Neaşteptând un răspuns, iepurele bucuros o zbughi pe uşă afară şi se afundă în pădure. ,,Cum se vede, sunt prieteni buni”, se gândi bursucul şi mai aruncă în foc câteva conuri de brad ca să fie cald pentru musafirii săi. Dar iepurele, în timpul acesta, fugea prin pădure, sărind peste nămeţii mari, căuta cât mai repede să ajungă la locul unde îl lăsase pe prietenul său, ariciul. Ajuns la stejarul cu pricina, inima i s-a oprit din mers: ariciul nicăieri. Caută în dreapta, caută în stânga, ariciul nu-i şi nu-i. După multe căutări, iepurele îşi dădu seama că prietenul său ar trebui să fie acoperit undeva de zăpadă şi, într-adevăr, aşa a fost, locul unde rămăsese ariciul era acum o moviliţă albă. Într-o clipă, zăpada fu dată la o parte, iar îngheţatul arici, luat în braţe de către prietenul său, a fost dus departe, spre casa bursucului.
      -La aşa ceva nu m-am aşteptat, a croncănit cioara şi s-a luat pe urmele lor.
      Iepurele fugea şi se tot gândea de nu i-ar ieşi în cale duşmanii lui, vulpea şi lupul, că i-ar fi greu să fugă de ei, având în braţe şi o greutate destul de însemnată. Iepurele a ajuns însă cu bine. Lângă căsuţa bursucului, lăbuţele şi burtica ariciului au fost frecate cu multă grijă de iepuraş, părţile acestea nu aveau ace. Deodată, ariciul a deschis ochii. Bursucul le-a dat drumul să intre mai repede în casă.
      -Aşază-te lângă sobă şi încălzeşte-te,a spus bursucul şi i-a pus în faţă o farfurie plină de ciorbă, să mănânce.
     -Mulţumesc, a spus ariciul, şi cu poftă a început să mănânce. Cu multă plăcere a mâncat ariciul şi acum nu i-ar fi stricat şi puţin somn. Dar, luptându-se cu oboseala lui, el se sculă şi se îndreptă spre uşă.
     -Acum să vină să se încălzească puţin şi iepurele.
     -Da, da şi el are nevoie să se încălzească şi să mănânce puţină mâncare caldă, a zis bursucul şi s-a dus să deschidă uşa.
     -Sunt aici, a răspuns iepurele, şi s-a apropiat de uşă.
     -Intră în căsuţă, a spus ariciul, iar eu am să stau afară.
     -Nu, nu, eu mi-am construit alături o căsuţă sub zăpadă. Eu am să trăiesc până la primăvară aici, în zăpadă. Închideţi repede uşa şi culcaţi-vă să vă odihniţi în linişte.
       Bursucul şi ariciul şi-au luat rămas-bun de la iepure, care s-a dus în căsuţa lui de sub zăpadă.
      -O să iernăm împreună, a spus bursucul, dar pentru iarna viitoare ne vom clădi o casă mai mare, ca să încăpem cu toţii.
     Bursucul şi ariciul s-au culcat şi în curând au adormit. Cioara cea răutăcioasă, care urmărea totul, nemaiavând ce zice, a croncănit supărată şi a zburat încotro i-au văzut ochii.
     Iarna a trecut, a venit primăvara, râuşoarele vesele şi-au început cântecul cristalin, luncile au înverzit, de pretutindeni se auzea ciripitul păsărelelor, care se întorseseră din ţările calde şi îşi refăceau cuiburile părăsite. În pădure era mare veselie, totul se trezise la viaţă. S-au trezit şi ariciul şi bursucul. Au deschis uşa, iar iepurele îi aştepta îmbrăcat în noua hăinuţă de primăvară. Au hotărât toţi trei să înceapă imediat construirea noului adăpost. Şi au construit un adăpost aşa de încăpător şi aşa de solid de au trăit în el până la sfârşitul vieţii lor. Au muncit cu toţii, cu toţii s-au bucurat de el.”

Iată și câteva dintre desenele copiilor, ilustrând scene din poveste.

Inimioare, inimioare… (Sarina Cassvan)

Standard

 

– Inimioare ! Cine mai cumpără inimioare de turtă dulce ? Inimioare ! striga într-una negustorul cel cu luleaua în colțul gurii și cu o pălărie mare, cât roata de car.
Un băiețaș se apropie de dânsul și alege o inimioară de turtă dulce, presărată cu bomboane colorate.
În ghereta lui, vânzătorul cu dulciuri mai are inimioare, păpușele și soldați de turtă dulce. Din toate acestea băiețelului îi place cel mai mult inimioara. Și nu  pentru că are de gând s-o mănânce, nu. El vrea s-o ducă mamei, care s-a îmbolnăvit de ”inimă rea”.
Da, da, de inimă rea ! Așa a auzit el spunând pe cineva din casă. De aceea își face repede socoteala: ”Am să-i duc mamei inima de turtă dulce, ca să și-o pună în locul inimii celei rele și o să se facă sănătoasă”.
– Cât ceri pe inimioara asta ? îl întrebă el pe vânzător.
– Doi lei, răspunse vânzătorul.
– E prea scump pentru mine, zise băiatul, și pe fața lui trecu o umbră de întristare.
– Da’ câți bani ai tu ?
Copilul se căută prin buzunare și-și numără grijuliu bănuții.
– N-am mai mult decât un leu.
– Dar pentru cine o cumperi ? îl iscodi omul cu pălăria cât roata de car.
– Pentru mama. E bolnavă de ”inimă rea”, îi spuse cu glasul înecat de lacrimi.
Vânzătorul zâmbi blând, apoi îi dădu inimioara de turtă dulce fără să primească nici un ban.
Copilul îi mulțumi și alergă într-un suflet acasă.
– Mămico, mămico ! Iată, ți-am adus altă inimă ! Dă-o încolo  pe cealaltă, dacă e rea, și pune-o pe asta, să vezi cum te faci sănătoasă !
Măicuța nu înțelese întâi ce voia să spună copilul, dar când văzu în mâna lui inimioara de turtă dulce, fața i se lumină. Îl luă în brațe și-l sărută cu dragoste.
– Să trăiești, dragul mamei ! Ești un băiețel tare bun. Dar nu înțeleg de ce vrei s-o arunc pe cealaltă ?
– Fiindcă toți din casă spun că te-ai îmbolnăvit de ”inimă rea”. Am fost la bâlci cu ceilalți copii și când am văzut inima asta de turtă dulce, m-am gândit s-o cumpăr pentru tine. Nu-i așa că am făcut bine, măicuță ?
– Foarte bine, băiatul meu drag, îi răspunse mama dezmierdându-l. Să știi că inimile oamenilor nu se pot schimba, dar eu am să mă fac bine, dacă tu ai să mănânci inimioara asta de turtă dulce în locul meu.
La început, băiatul nu vru să se atingă de ea, dar mama lui o rupse în două, mușcă și ea o bucată și îi dădu restul lui.
Și…parcă, parcă, din ziua aceea, începu să-i meargă din ce în ce mai bine cu sănătatea.
Iar peste câteva zile, când doctorii îi îngăduiră să iasă din casă, se duse împreună cu băiatul la vânzătorul de turtă dulce.
– Bună ziua, nene, îl salută bucuros băiețașul.
– Bună ziua, băiete ! Ce dorești ?
– Nu mai doresc nimic. Uite, ți-am adus-o pe mămica. Vrea să-ți mulțumească pentru turta dulce pe care mi-ai dat-o și care a făcut-o sănătoasă.
– Care turtă dulce ? se miră vânzătorul, prefăcându-se a nu-și aminti întâmplarea cu ”inima rea”.
Dar mama băiatului îi spuse în câteva cuvinte cum stăteau lucrurile.
– Într-adevăr, am fost foarte rău bolnavă, povesti ea. Într-o zi, băiatul meu a venit la dumneata să cumpere o inimă de turtă dulce cu care să mi-o înlocuiesc pe a mea. De atunci m-am însănătoșit.
– Da, da ! Așa e ! zâmbi vânzătorul. Acum îmi aduc aminte.
– Am venit să-ți mulțumesc. E drept că fiul meu are o inimă bună, dar și dumneata ești un om tare de ispravă.
Își luă apoi băiețașul de mână și porni cu el la plimbare.
Copilului îi sălta inima de bucurie. Era atât de mândru de mama lui, care era tânără, frumoasă și sănătoasă.
Și cum oare să nu te faci sănătoasă, spuneți și voi, când ai un copil cu o inimă atât de bună ?

 

O faptă bună (povestire după ilustrații)

Standard

          Astăzi, i-am anunțat pe iepurași, la Întâlnirea de dimineață, că a venit rândul lor să îmi  spună o poveste, dar una nouă, pe care nu au mai auzit-o până acum.  Florin mi-a dat replica, surprins: ,,Ce poveste? Noi nu știm să scriem, nici să citim!” S-a mai liniștit când a aflat că nu va fi o poveste scrisă, ci una ,,spusă”, după imagini. Și pentru că săptămâna aceasta este dedicată animalelor, și povestea noastră a fost tot una despre animale. Despre necuvântătoare și copii sau despre copii și necuvântătoare 🙂

          La început , trebuie să recunosc, m-am temut că tot eu voi fi cea care va depăna firul poveștii, dar încercarea s-a dovedit una de succes. Iepurașii au dat dovadă de creativitate și s-au descurcat de minune, ca niște adevărați povestitori 🙂 Și astfel, s-a mai născut o poveste, o poveste despre generozitate și despre puterea prieteniei dintre copii și animale.

,,Ursul păcălit de vulpe” (activitate integrată)

Standard

           Activitatea de astăzi a integrat domeniile Limbă și comunicare/Estetic și creativ . După ce le-am prezentat copiilor binecunoscuta poveste, ,,Ursul păcălit de vulpe” (Ion Creangă), a urmat  o scurtă discuție pentru înțelegerea textului (locul și timpul acțiunii, personajele si trăsăturile acestora, mesajul poveștii). În continuare, le-am propus copiilor să îl deseneze pe ursul păcălit, personaj care, se pare, le-a trezit compasiunea.UrsiPovestea o puteți găsi, într-o prezentare atractivă,  la http://www.youtube.com/watch?v=l5SqU06qXfM

Legenda lui Moș Nicolae

Standard

             

Nederlands: Sinterklaas tijdens het Het Feest ...

Nederlands: Sinterklaas tijdens het Het Feest van Sinterklaas (Photo credit: Wikipedia)

              Sfântul Nicolae s-a născut în Orientul Mijlociu, la 350 de mile nord de Bethleem. Istoria si legendele legate de Sfântul Nicolae se întrepătrund, dar se cunoaște, cu certitudine, că a trăit în secolul al IV-lea, a fost cardinal de Myra (acum aflată pe teritoriul Turciei) și a fost recunoscut și onorat ca sfânt începând cu secolul VI.

               Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita din cauza  situaţiei financiare precare. Se spune că, atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritişului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la uşa casei nobilului, un săculeţ cu aur. Povestea s-a repetat întocmai şi când a venit vremea de maritiş pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea şi celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte, nobilul l-a văzut pe cardinalul care lăsa săculeţul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului prin hornul casei, într-o şoseta pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agăţării şosetelor de şemineu.

               După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentaţiei de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neaşteptat îi mulţumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeţi cu aur făcuţi cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur .

                   In noaptea de 5 spre 6 decembrie a fiecărui an ne lăsăm ghetele sau bocancii pe pervaz, în speranţa că vom primi o vizită din partea lui Moş Nicolae. Dacă am fost cuminţi, acesta ne va lăsa multe dulciuri şi daruri, însă, dacă am fost neascultători, el ne va “recompensa” cu o nuieluşă.

Mai multe informații despre Sf. Nicolae puteți găsi la 

http://mos-nicolae.exn.ro/index.php

Unde a zburat rândunica? (Titel Constantinescu)

Standard
Welcome Swallow (Hirundo neoxena) Sherwood, SE...

Welcome Swallow (Hirundo neoxena) Sherwood, SE Queensland, Australia (Photo credit: Wikipedia)

Când s-a trezit Cip-Cirip, un vânt rece bătea, care legana frunzele copacilor şi tufele măcieşilor…
Soarele nici nu răsărise înca şi vrăbiuta Cip-Cirip îşi luă zborul spre prietena ei, rândunica:
„O să zburăm amândouă, pâna la iaz şi o să facem baie împreună”, se gândea pe drum vrăbiuţa, bucuroasă. „Ea în apă, eu în nisip”.

Căsuţa rândunicii era sub streaşina unei case, sus, sus de tot!
Cip-cirip-cirip! făcu vrăbiuţa, ceea ce pe limba vrăbiilor însemna:
„Vecinica,
Rândunică
Ieşi afară
Surioară…
Nu-i nici cald şi nu-i nici soare,
Dar e bine de plimbare…”

A stat vrăbiuţa, a mai strigat o dată, de doua ori, apoi, sfâr… a zburat spre pădure.
Frunzele copacilor începuseră să se îngălbenească şi firele de iarbă nu mai erau verzi. Vrăbiuţa simţea că e mai frig decât ieri, dar nu prea înţelegea de ce…Şi cum zbura ea, aşa, mai aproape de pământ, numai ce-o văzu pe furnică. Aceasta ducea spre un muşuroi un miez de pâine mai mare decât două furnici la un loc! Vrăbiuţa se apropie de ea şi ciripi:
„Cip-cirip, soră furnică,
N-ai vazut pe rândunica?”

Dar furnica îi răspunse fără să se oprească din drum:
— N-am văzut-o, n-am vazut-o… Du-te şi întreabă-l pe bursuc… Eu n-am timp să mă uit după rândunică. Acum îmi fac provizii de iarnă…

Vrăbiuţa zbură mai repede, pâna ce îl întâlni pe moş Bursuc. Abia ducea în gură o ramură cu frunze roşioare, ca arama. Se pregătea să-şi facă culcuşul.Vrăbiuţa se opri pe un fir de măcieş.
„Moş Bursuc, n-ai vazut
Vecinica,
Rândunica
Pe aici a trecut?”

Dar bursucul n-o văzuse pe rândunică, şi-i păru rău că n-o putea ajuta pe vrăbiuţa.

Si iar zbură vrăbiuţa, mai departe. În poiană, întâlni o sopârlă.
— N-ai văzut-o pe rândunică?… întrebă ea.
Dar nici şopârla n-o văzuse şi îi răspunse repede:
— N-am văzut-o, n-am văzut-o. N-am avut timp… Toată dimineaţa am căutat o piatră mai mare, sub care să dorm toată iarna… În sfârşit, am găsit una!Sopârla a plecat spre noul ei culcuş, iar vrăbiuţa a zbu­rat pâna la iaz la prietena ei broscuţa.

Sălciile de pe mal îşi scuturaseră toate frunzele, iar nuferii nu se mai vedeau deloc.Vrăbiuţa se opri lânga malul lacului şi strigă:
„Hai, broscuţă Oac-oac-oac,
Ieşi acum puţin din lac!
Cip ci-rip-cip-cirip…”

Si iată că broscuţa ieşi la mal…
— Bună ziua, broscuţă! ciripi vrăbiuţa. N-ai văzut pe rândunica? o caut de azi dimineată.
— Nu, n-am văzut-o! răspunse broscuţa. Oac-Oac! Mi-am făcut o căsuţă în nămolul din fundul lacului. E aşa de cald acolo! O să dorm toată iarna. Dar ce se aude? în­trebă broscuţa…
— Ia te uită, nişte păsări! N-o fi şi prietena noastra, rândunica?
— Ba da, şi eu sunt, răspunse rândunica. Şi coborî lânga ele.
— Dar unde ai fost pâna acum? întrebă vrăbiuţa… Te-am căutat peste tot şi nu te-am găsit.
— Am stat de vorba cu alte rândunici, pe nişte fire de telegraf şi ne-am făcut planul de drum.
— Cum? De ce plecaţi? — întrebară broscuţa şi vrăbiuţa.
— N-avem ce mânca la iarnă. Aici nu mai găsim nici musculiţe, nici viermişori.
— Dar o să mai vii? întrebă vrăbiuţa.
— Sigur că-o să vin,la primavara.

Vrăbiuţa era tare bucuroasă… se gândea cum să păzească mai bine cuibul rândunicii, pâna la primavară…
Si rândunica a plecat. S-a ridicat sus, sus de tot şi îm­preună cu celelalte rândunici, strânse în stol, au zburat mai departe spre tările calde.
Vrăbiuţa ciripi în urma rândunicii:
„Drum bun, rândunico!”
Apoi zbură repede spre cuib, ca să-l deretice, să aibă şi ea adapost peste iarnă.